Două beri goale… pentru un nasture de mâncare. La Focus.

În zilele de 23, 24 şi 25 august, Piaţa Mică, Piaţa Huet, tinerii voluntari, organizatorii, oamenii de la pază, berea din dozatoare, sandwich-urile la grill – toate astea au fost FOCUSate.

Muzică bună, alternativă, concerte acoustic (una din foarte drăguțele idei cu care au venit cei din organizare), filme outdoor.

Un perete înstelat, colorat, în Piața Huet, locația concertelor acustice. Fiecare formaţie din programul FOCUS a avut propria stea de inspiraţie “Walk of Fame”, pe care fiecare membru se iscălea.

Printre alte idei originale marca Focus se numără şi nasturii aurii, care au ajuns să fie tema unor “inside jokes” printre voluntari. La începutul fiecărei zile, primeai câte partu nasturi, din două modele. La ultimul stand cu băutură şi mâncare din arealul Focus, Piaţa Mică, pe frigidere erau lipite două coli de hârtie, fiecare reprezentând unul din acele două modele de nasturi.

1 nasture simplu = 1 sandwich

1 nasture cu codiță = 1 apă plată/1 suc gama Coca-Cola/1 înghețată

Două domnișoare stau la o masă practic izolată de cele de la stand-uri, de orice înseamnă scena. Par să aibă ceva de vânzare. De fapt, au pancarte de genul thought cloud (pe gratis, pe gratis) şi markere pentru public – o autentică metodă de a atrage lumea şi de a le da un “iz” special concertelor. Pancartele, având un succes evident, au ajuns pe scenă – la solistul ROA.

**

La stand-ul doi, un bărbat blond, cu o vestimentație cum vezi numai la acei adevărați adepți ai motocicletelor cere “două beri goale pentru una plină”. Cel care preia comanda nu înţelege aluzia la versurile Omului cu Şobolani, aşa că nu bagă de seamă. Râde, din respect probabil, neştiind care-i baiu’ cu jocul de cuvinte şi îi pune o bere. Clientul insistă, totuşi. Repetă, sperând, probabil, să primească un răspuns pe măsură.

Dau două beri goale pentru una plină!

Însă… nimic. Fredonează singur continuarea, cu o uşoară dezamăgire în voce.

Cine se combină…?

Matrimoniale la târg

Sâmbătă, 10 august. Sala Transilvania, târgul săptămânal de produse tradiţionale.

La standul cu mere bio. O doamnă pe la 50 de ani îi înmânează domnului de la standul respectiv o punguţă cu mere ca să o cântărească. Gospodarul ia punga, o pune pe cântar şi o lasă acolo aproximativ un minut, timp în care privirea ţinteşte un posibil client.

Domnişoara cu ochelari frumoşi, poftiţi la mere!

Clienta cu merele pe cântar îi reaminteşte domnului că e acolo.

Domne’, aţi uitat de mine?!

Doamnă, vă rog să mă iertaţi, dar sunt fermecat. Mă tot uit, nu se poate să îţi iei ochii de la fetele astea tinere. Stiţi, eu sunt necăsătorit, ce să fac?

În fine, doamna, vizibil iritată de neglijenţa vânzătorului, îşi ia plăsuţa, o plăteşte, salută din pur respect (cel puţin astfel o trăda expresia feţei) şi pleacă în grabă.

Celibatarul rămâne cu tânăra domniţă, care doreşte un kilogram de mere… bio.

Acum, domnişoară. Ştiţi, sunt necăsătorit. Nu mi-am mai putut lua ochii de la dumneavoastră. Sunteţi căsătorită, nu-i aşa?

Nu, dar ,,luată” sunt.

Prea păcat, domnişoară. Poftiţi merele. Tinereţea asta…

**

Alți clienți, același domn gospodar.

Opt lei, vă rog.

Păi cum, nu ați zis șapte?!

Doamnă, e șapte cincizeci. Am folosit metoda rotunjirii prin adăugare, știți cum e aia?

Și se zărește un surâs pe chipul doamnei. Distrată, femeia îi dă opt lei.

Dar văd că știți să vă alegeți cuvintele.

Stiți cum e, ce ne-am face fără comunicare? Dar în ziua de azi, mai mult comunici… Cum îi zice…? Virtual, așa, virtual. Am și Facebook de ăla, dar n-am timp de el. Are și bătrâna de maică-mea, i-am făcut eu, am pus și poze cu ea, să mă mai amuz şi eu oleacă. Bineînțeles, ea nu știe. Că dac-ar ști…

**

Două doamne de vârsta a treia, cam pe la 50-60 de ani, se întâlnesc în târg, la standul cu lactate. Se opresc exact în mijlocul culoarului. Absolut nicio problemă… E cât se poate de limpede că nu s-au mai văzut de ceva vreme.

Vai, tu, Tino, zici că eşti din pampas!

Ei, ce ştii tu, aşa e la modă!

Doamna Tina purta o cămaşă maxi, animal print, pantaloni albi, care urmăreau linia corpului cu atât de multă precizie… o pereche de pantofi albi cu toc ortopedic, o pălărie albă, care aproape că îi ascundea faţa în întregime şi o pereche de ochelari de soare negri, rotunzi, cu o mărime doar o idee mai mică decât cea a unui volan de tir.

Ceva dulce, ca pe vremuri. O savarină?

Cu toţii avem amintiri legate de anumite locuri care ne atrag inexplicabil şi, uneori, nevoit, către ele. E un fel de înţelegere tacită între tine şi coordonatele acelui loc. Oriunde te-ai îndrepta, în final, tot acolo ajungi. Un magnet pentru gânduri şi un buton declanşator al nostalgiei vremurilor trecute.

**

Pe “cea mai frumoasă stradă din Sibiu” (precum auzim necontenit la reclamele radio ale localului Pardon), găseşti un loc de poveste. Unul mascat de uşoara extravaganţă a pensiunii Casa Salzburg de alături. Fiindcă acel loc e simplu, modest – trei trepte la intrare şi o plăcuţă deasupra uşii.

Cofetăria Aroma

De cum intri, acea modestie te lovește – din nou. Brusc, neașteptat, dar cât se poate de cald. Cofetăria are trei mese mici, rotunde, în jurul cărora stau atent aranjate câte trei scaune. La doi metri de mese e tejgheaua. Albă. Care abundă în hârtii albe de împachetat, ocupând cam… jumătate din tejghea.

Niciun fel de element de înaltă tehnologie, cât se poate de minimalist.

Privire cu un nivel dedesubt: figurine din zahăr. Majoritatea copii sau animale drăgălașe.

Mai la dreapta – prăjiturile. Eclere, savarine, amandine, ochi de pisică. Tradiționalele prăjituri pe care oricine le-a gustat măcar o dată.

Și, în sfârșit, în spatele tejghelei, o doamnă. În costum tipic cofetarilor, alb, cu mănuși și o privire blândă în dotare.

**

Cofetăria asta parcă-i deschisă de când e lumea. La propriu.

Când s-a deschis locul acesta?

Vai, nici nu pot să-ți zic cu certitudine. Abia ce lucrez eu de 30 de ani (!!!) aici. Știu că înaintea mea a mai lucrat o săsoaică aici, timp de 40 de ani, și înainte de asta a lucrat și mama ei aici. Nu știu exact câți ani are locul, dar aș zice că 100 sigur are.

**

Rețetele noastre sunt aceleași de acum 30 de ani, de când sunt eu aici. Produsele chiar sunt naturale, nu ca celelalte pe care le vedem și pretind că au 0 conservanți, 0 adaosuri sau mai știu eu ce. Cum erau înainte, așa sunt și acum. Mai era o cofetărie, ca noi, pe aici – cea de la Bulevard, dar acum au luat alții locul și s-a dus…

**

Ce fel de clienți aveți?

De toate vârstele! Dar ca să-ți inchipui, avem de vreo 10 ani un grup de străini, de nemți, care tot timpul trec pe aici. Cel puțin o dată pe an. Vin și își fac provizii pentru acasă. Cumpără cutii întregi!

**

Doamna cofetar servește doi clienți. Se așază la masă, savurează bunătățile și își iau la revedere de la doamnă. Nici măcar o clipă nu a avut acea doamnă răgaz, că s-a și apucat de curățenie: a luat farfuriile, lingurițele și imediat s-a dus să le și spele. Nicidecum să lase vasele murdare nespălate…🙂

La Sibiu Rally 2013, premierul Victor Ponta a fost copilot.

În drumul de la Sibiu spre Săliște *Săliște, unde s-a desfășurat una din probele Sibiu Rally* trebuie traversate, bineînțeles, și satele, comunele de legătură. Concurenții, cu mașinile lor tunate, motoarele lor modificate, care scot sunete… excentrice, invadează liniștitele așezări din  împrejurimea Sibiului.

După cum e obiceiul, cei mai în vârstă de prin sate șed pe bancă, în fața porții, pentru rația zilnică de… pălăvrăgit. Femei cu baticuri în cap, bărbați cu bastoane în mână întorc capetele după ciudățeniile care traversează netulburatele drumuri de țară. Se opresc pentru un moment, admiră/drăcuiesc puțin mașinăriile zgomotoase și se întorc în calmul satului, la statul pe bancă, mai la o poveste, mai la o alta…

**

26 iulie, undeva în afara orașului Sălişte, într-o curbă, pe un deal.

Spectatorii aşteaptă în plin soare să audă sunetul motoarelor supra-turate – semn că începe competiția.

Vin doi oameni cu veste galbene, cu un imprimeu cât se poate de evident pe spate: MEDIA. Escaladează și ei delușorul, să ia altitudine, să nu riște bună-starea aparaturii lor ultra-performante. Unul dintre ei filmează cu o bizarerie cum puțini din cei de față mai văzuseră. Un mini-elicopter stil “păianjen”, cu saşe braţe, pe fiecare braţ – o elice și în mijloc… o cameră video. E limpede că toţi neştiutorii s-au adunat în jur să caşte puţin gura şi să fie martori la decolare.

Mai întâi trece un “Safety Car”.  *sau cel puţin aşa am auzit că-i ziceau cunoscătorii*

**

Sunetul specific menţionat mai înainte se face auzit. Semn că vin deschizătorii de drum – trei maşini care iniţiază traseul. Audiența stă ferm pe poziţii, nu care cumva să piardă ceva. Mulţi încearcă să se adăpostească din motive… firești.

Trece prima maşină. Trece a doua. Trece a treia. Se aud urlete, aplauze, urale.

*explicația titlului*

Uite-l pe Ponta!

Te uiţi pe deal, printre copaci, de cealaltă parte a drumului. Nu-i pe nicăieri.  *faci asta dacă ești unul din acei spectatori care nu e nicidecum amator de raliuri şi vine din pură lipsă de ocupaţie*

Unde, domne’?!

Uite, în maşină cu Titi Aur. Nu ştiai că-i copilot?! Vroia să fie pilot, dar s-a lăsat.

Şoc de două minute secunde.

Acel moment în care îţi aminteşti că nu te prea uiţi la televizor, nu urmăreşti oamenii politici şi îţi pare rău. Apoi îți amintești de ce nu te uiți la televizor de fapt. Și îți trece.

**

Din două în două minute trebuie să vină mașini de concurs. Vine și clipa mult așteptată: decolarea camerei video. 

Soseşte primul concurent, lasă mult prea mult praf în urmă și… cam asta a fost. Apoi următorul, numai că praful lui pare să aibă traiectoria mai spre stânga și aruncă și cu ceva pietre după oamenii de după liniile roșii.

Și tot așa, până la al 69-lea concurent.

*

Unul din spectatori, care părea un adevărat entuziast al evenimentelor de gen:

Parcă-mi place mai tare cum zboară motorașul ăsta simpatic cu cameră decât competiția.

Când oamenii uită (uneori) de individualism, egocentrism şi (re)devin oameni…

Ca tot omul, mai mergi cu autobuzul, că nu ai încotro. Când mercurul mai are puţin până fierbe şi ţâşneşte din termometre, autobuzul e alternativa pentru orice fel deplasare (asta în caz că maşina nu-i la îndemână sau încă te rogi să treacă timpu’ să te apuci şi tu de şcoală). Zici că decât să fierbi împreună cu Hg-ul, să te bronzezi cu minunatele urme de tricou, să simţi că te coci înfăşat în bumbac şi să mergi pe stradă cu ochii strânşi (fiindcă e iulie şi soarele străluce), mai bine te urci în autobuz şi dus eşti. Dar uiţi un mic detaliu.

E ora 12, în mijlocul săptămânii. Oră de vârf pe aici. De fapt, cam oriunde. Cel mai probabil te vei urca în autobuz la prima staţie. Va fi gol. Vei merge încă trei staţii, lumea va începe să se adune, suprafaţa de aer propiu se va restrânge, mâinile se vor lipi de restul corpului, fără posibilitate de evadare. Până când, oficial, vei face contact cutanat cu alte (cel puţin) cinci persoane şi vei încerca să deschizi geamul minuscul şi vei spera ca odorul să dispară .

În fine.

În situaţia dată, există fix două posibilităţi. Pardon, trei.

1. Nu te deranjează cu absolut nimic. Asta înseamnă că organismul tău e rezistent până peste limite sau că ai un calm interior de fier.

2. Simţi o uşoară ameţeală, numeri secundele în cap până când ajungi la destinaţie. Legs are a bit limp, dar rezişti eroic. Auto-sugestia…

3. Pici.

Asta i s-a întâmplat unei domnişoare în unul din cele mai supra-populate (în mod constant!) autobuze din Sibiu – doişpele.

Respectiva şi-a semi-pierdut conştiinţa (spun “semi” fiindcă picioarele îi tremurau, se ţinea de o balustradă, dar vorbea coerent, pe cât îi permitea starea la momentul respectiv) iar lumea a reacţionat.

Două femei, de o vârstă considerabilă, o ţineau de braţe. O femeie, care, cu tot dreptul, trebuia să şadă în autobuz, s-a ridicat, impacientată fiind, de pe scaun. Cele două femei au aşezat-o pe domnişorică.

Din celălalt capăt al autobuzului, un anonim trimite o sticlă de apă plată Dorna. Sticla ajunge la una din acele doamne de o vârstă considerabilă (foarte cochetă doamna; cu o pălărie de paie, neagră, înviorată de câteva flori roşiatice pe creştet, un costum tipic, negru, cu buline albe). Femeia îi dă fetei să bea, o stropeşte cu apă pe faţă. Individa care făcuse fapta bună de a îi da fetei apă vrea să cobore din autobuz, dar îşi aşteaptă sticla de apă.

Nu vezi, doamnă, că-i e rău?! Stai să mai ia o gură!

…ripostează vehement doamna cu buline când individa cu apa încearcă să îşi recupereze obiectul împrumutat…

Din alt capăt vine, din mână în mână, o bomboană mentolată. Doamna care trimite bomboana îi face semn fetei:

Ia bomboana asta! E bună, îți face bine. Sigur!

Fata îşi revenise deja.

Fată dragă, să pleci tot timpul cu un evantai la tine! Şi cu ceva sărat în poşetă! Şi cu… Şi cu… *restul nu s-a auzit – doamna cu buline începuse să șoptească*

Autobuzul opreşte în intersecţie.

Şoferul coboară de pe locul lui, vine la călătoarea suferindă.

Domnişoară, chemăm ambulanţa?! V-aţi revenit?!

Multe alte maşini cu şoferi indispuşi claxonează agresiv.

Autobuzul pornește de pe loc. Fata ajunge în stația destinație. Doamna cu buline o ia hotărât de braţ și o coboară din autobuz. Din spate vine o altă doamnă.

Domnișoară, eram și eu în autobuz. Eşti bine? Nu vrei o bomboană mentolată?

Miss Models International 2013 – din culise

Am o oarecare reţinere în a afirma că tot Sibiul are idee ce e, de fapt, acest beauty pageant. Mai degrabă aş putea spune că mai toată lumea ştia ca vin Alex Velea şi Antonia să cânte şi că, printre ei, mai vin şi nişte domnişorici anonime să defileze pe-un podium în Piaţa Mare.

În altă ordine de idei. Miss Models International ăsta a avut, până anul acesta, loc în New York. Da, în acel New York, cu Central Park şi 5th Avenue, cu Statuia Libertăţii şi Times Square. După exact şapte ediţii new-yorkeze, Miss Diaspora a venit, în mod surprinzător, la Sibiu. Se pare că prin intermediul organizatoarei, care e sibiancă!🙂

**

Ora 20:20. Spectacolul începe la 21:00, concurentele sunt încă pe scaune, cu machiajul încă nu-tocmai-la-zi şi coafurile – la fel. Cineva din organizare intră furtunos în culise şi vociferează în mai multe limbi (e, totuşi, Miss International, până la urmă):

În maxim 10 minute trebuie să fiţi gata, că vin televiziunile pentru interviuri!

Se aud, la unison, voci:

Ea nu va fi gata decât în cel puţin 30 de minute!

Nu-i stă bine părul, o luăm de la capăt.

Luaţi rochiile şi capele astea.

WHO DIDN’T GET A CAPE?!?!?!?!?!!

**

Afară, după garduri, o mare de lume. E 20:50.

Nu pot să cred! Neserioșii ăștia scriu în toate ziarele că începe la 8. Așa ceva… Numai la noi găsești!

*de menționat faptul că spectacolul era programat să înceapă la 21, dar s-a scris peste tot ora 20 pentru a avea o marjă de o oră, în care să se strângă toți invitații…*

**

Fetele intră pe scenă la 21:20 (aproximativ)… Prima probă, a doua probă.

**

Proba de lenjerie intimă. Fetele se schimbă cu o viteză considerabil de mare (!) și ies în curte, se pregătesc să intre pe scenă. În afară de una din concurente. De ce?! Capsele portjartierelor nu se închideau. Trei oameni se chinuie să le prindă, iar, luând în considerare presiunea timpului, bineînţeles, niciunul nu reușește…

**

Cântă Alex Velea. După ce termină, nici nu apucă să coboare bine de pe scenă (însă are timp să parcurgă jumătate din distanţa de la scenă la culise) și, evident, lumea îl asaltează. Nu prea e loc să respiri. Lumea face poze, autografele s-au învechit. După probabil 50 de poze, zâmbetul e puțin fals. Și e de înțeles.

**

Proba rochiilor de seară. O concurentă uită să-și schimbe ținuta de la proba precedentă (vezi “Proba de lenjerie intimă” de mai sus). Culoarea acelei “ţinute” e în contrast cu cea a rochiei de seară (simplu, se vedea. era roz :)). Cineva se duce, cât se poate de relaxat/ă (neobișnuit de relaxat/ă) și îi zice. Concurenta reacționează neașteptat de bine. Întâi râde.

Bine că mi-ai zis, că am și uitat să mă schimb!

Și fuge şcolăreşte să se schimbe.

**

Miss Franța câștigă marele premiu.

Miss România primește premiul de popularitate de la Libertatea.

Audrey Bonecker (Miss France) defilează cu a ei coroniță pe cap și cu un buchet de trandafiri în mână.

**

Concurentele coboară de pe scenă. Cei din jur sunt orbiți de lumina flash-urilor de la aparatele foto…

Cântă Antonia. Piaţa Mare e arhiplină.

**

Oamenii de afară, care nu au avut acces la eveniment, descoperă că gardurile cu acoperăminte verzi dau o vedere bună atât spre spatele scenei, cât și spre culise. Cu cine știe ce ustensile, găuresc acele acoperăminte (?!). Dacă te uitai la gard, din interior, vedeai doar niște ochi mari, bulbucați, curioși.

**

Antonia coboară de pe scenă. Parcurge abia un sfert din acel drum (de la scenă până la culise…) până când fanii se adună în jurul ei. Din depărtare, era imposibil să distingi care era ea prin acea adunătură masivă de indivizi aproape fanatici.

**

Piața Mare se golește aproape instant. În urmă rămân doar câteva sute bune de doze de Cola de împărțit, aplatizate pe piatra cubică a pieței, pungi, sticle, țigări stinse și… oamenii care stau să “împacheteze” evenimentul…