Două beri goale… pentru un nasture de mâncare. La Focus.

În zilele de 23, 24 şi 25 august, Piaţa Mică, Piaţa Huet, tinerii voluntari, organizatorii, oamenii de la pază, berea din dozatoare, sandwich-urile la grill – toate astea au fost FOCUSate.

Muzică bună, alternativă, concerte acoustic (una din foarte drăguțele idei cu care au venit cei din organizare), filme outdoor.

Un perete înstelat, colorat, în Piața Huet, locația concertelor acustice. Fiecare formaţie din programul FOCUS a avut propria stea de inspiraţie “Walk of Fame”, pe care fiecare membru se iscălea.

Printre alte idei originale marca Focus se numără şi nasturii aurii, care au ajuns să fie tema unor “inside jokes” printre voluntari. La începutul fiecărei zile, primeai câte partu nasturi, din două modele. La ultimul stand cu băutură şi mâncare din arealul Focus, Piaţa Mică, pe frigidere erau lipite două coli de hârtie, fiecare reprezentând unul din acele două modele de nasturi.

1 nasture simplu = 1 sandwich

1 nasture cu codiță = 1 apă plată/1 suc gama Coca-Cola/1 înghețată

Două domnișoare stau la o masă practic izolată de cele de la stand-uri, de orice înseamnă scena. Par să aibă ceva de vânzare. De fapt, au pancarte de genul thought cloud (pe gratis, pe gratis) şi markere pentru public – o autentică metodă de a atrage lumea şi de a le da un “iz” special concertelor. Pancartele, având un succes evident, au ajuns pe scenă – la solistul ROA.

**

La stand-ul doi, un bărbat blond, cu o vestimentație cum vezi numai la acei adevărați adepți ai motocicletelor cere “două beri goale pentru una plină”. Cel care preia comanda nu înţelege aluzia la versurile Omului cu Şobolani, aşa că nu bagă de seamă. Râde, din respect probabil, neştiind care-i baiu’ cu jocul de cuvinte şi îi pune o bere. Clientul insistă, totuşi. Repetă, sperând, probabil, să primească un răspuns pe măsură.

Dau două beri goale pentru una plină!

Însă… nimic. Fredonează singur continuarea, cu o uşoară dezamăgire în voce.

Cine se combină…?

Matrimoniale la târg

Sâmbătă, 10 august. Sala Transilvania, târgul săptămânal de produse tradiţionale.

La standul cu mere bio. O doamnă pe la 50 de ani îi înmânează domnului de la standul respectiv o punguţă cu mere ca să o cântărească. Gospodarul ia punga, o pune pe cântar şi o lasă acolo aproximativ un minut, timp în care privirea ţinteşte un posibil client.

Domnişoara cu ochelari frumoşi, poftiţi la mere!

Clienta cu merele pe cântar îi reaminteşte domnului că e acolo.

Domne’, aţi uitat de mine?!

Doamnă, vă rog să mă iertaţi, dar sunt fermecat. Mă tot uit, nu se poate să îţi iei ochii de la fetele astea tinere. Stiţi, eu sunt necăsătorit, ce să fac?

În fine, doamna, vizibil iritată de neglijenţa vânzătorului, îşi ia plăsuţa, o plăteşte, salută din pur respect (cel puţin astfel o trăda expresia feţei) şi pleacă în grabă.

Celibatarul rămâne cu tânăra domniţă, care doreşte un kilogram de mere… bio.

Acum, domnişoară. Ştiţi, sunt necăsătorit. Nu mi-am mai putut lua ochii de la dumneavoastră. Sunteţi căsătorită, nu-i aşa?

Nu, dar ,,luată” sunt.

Prea păcat, domnişoară. Poftiţi merele. Tinereţea asta…

**

Alți clienți, același domn gospodar.

Opt lei, vă rog.

Păi cum, nu ați zis șapte?!

Doamnă, e șapte cincizeci. Am folosit metoda rotunjirii prin adăugare, știți cum e aia?

Și se zărește un surâs pe chipul doamnei. Distrată, femeia îi dă opt lei.

Dar văd că știți să vă alegeți cuvintele.

Stiți cum e, ce ne-am face fără comunicare? Dar în ziua de azi, mai mult comunici… Cum îi zice…? Virtual, așa, virtual. Am și Facebook de ăla, dar n-am timp de el. Are și bătrâna de maică-mea, i-am făcut eu, am pus și poze cu ea, să mă mai amuz şi eu oleacă. Bineînțeles, ea nu știe. Că dac-ar ști…

**

Două doamne de vârsta a treia, cam pe la 50-60 de ani, se întâlnesc în târg, la standul cu lactate. Se opresc exact în mijlocul culoarului. Absolut nicio problemă… E cât se poate de limpede că nu s-au mai văzut de ceva vreme.

Vai, tu, Tino, zici că eşti din pampas!

Ei, ce ştii tu, aşa e la modă!

Doamna Tina purta o cămaşă maxi, animal print, pantaloni albi, care urmăreau linia corpului cu atât de multă precizie… o pereche de pantofi albi cu toc ortopedic, o pălărie albă, care aproape că îi ascundea faţa în întregime şi o pereche de ochelari de soare negri, rotunzi, cu o mărime doar o idee mai mică decât cea a unui volan de tir.

Ceva dulce, ca pe vremuri. O savarină?

Cu toţii avem amintiri legate de anumite locuri care ne atrag inexplicabil şi, uneori, nevoit, către ele. E un fel de înţelegere tacită între tine şi coordonatele acelui loc. Oriunde te-ai îndrepta, în final, tot acolo ajungi. Un magnet pentru gânduri şi un buton declanşator al nostalgiei vremurilor trecute.

**

Pe “cea mai frumoasă stradă din Sibiu” (precum auzim necontenit la reclamele radio ale localului Pardon), găseşti un loc de poveste. Unul mascat de uşoara extravaganţă a pensiunii Casa Salzburg de alături. Fiindcă acel loc e simplu, modest – trei trepte la intrare şi o plăcuţă deasupra uşii.

Cofetăria Aroma

De cum intri, acea modestie te lovește – din nou. Brusc, neașteptat, dar cât se poate de cald. Cofetăria are trei mese mici, rotunde, în jurul cărora stau atent aranjate câte trei scaune. La doi metri de mese e tejgheaua. Albă. Care abundă în hârtii albe de împachetat, ocupând cam… jumătate din tejghea.

Niciun fel de element de înaltă tehnologie, cât se poate de minimalist.

Privire cu un nivel dedesubt: figurine din zahăr. Majoritatea copii sau animale drăgălașe.

Mai la dreapta – prăjiturile. Eclere, savarine, amandine, ochi de pisică. Tradiționalele prăjituri pe care oricine le-a gustat măcar o dată.

Și, în sfârșit, în spatele tejghelei, o doamnă. În costum tipic cofetarilor, alb, cu mănuși și o privire blândă în dotare.

**

Cofetăria asta parcă-i deschisă de când e lumea. La propriu.

Când s-a deschis locul acesta?

Vai, nici nu pot să-ți zic cu certitudine. Abia ce lucrez eu de 30 de ani (!!!) aici. Știu că înaintea mea a mai lucrat o săsoaică aici, timp de 40 de ani, și înainte de asta a lucrat și mama ei aici. Nu știu exact câți ani are locul, dar aș zice că 100 sigur are.

**

Rețetele noastre sunt aceleași de acum 30 de ani, de când sunt eu aici. Produsele chiar sunt naturale, nu ca celelalte pe care le vedem și pretind că au 0 conservanți, 0 adaosuri sau mai știu eu ce. Cum erau înainte, așa sunt și acum. Mai era o cofetărie, ca noi, pe aici – cea de la Bulevard, dar acum au luat alții locul și s-a dus…

**

Ce fel de clienți aveți?

De toate vârstele! Dar ca să-ți inchipui, avem de vreo 10 ani un grup de străini, de nemți, care tot timpul trec pe aici. Cel puțin o dată pe an. Vin și își fac provizii pentru acasă. Cumpără cutii întregi!

**

Doamna cofetar servește doi clienți. Se așază la masă, savurează bunătățile și își iau la revedere de la doamnă. Nici măcar o clipă nu a avut acea doamnă răgaz, că s-a și apucat de curățenie: a luat farfuriile, lingurițele și imediat s-a dus să le și spele. Nicidecum să lase vasele murdare nespălate… 🙂