Str. Nicolae Bălcescu nr. 42, într-o curte.

Deşi e o adresă completă (stradă, număr…), cu localizarea-i un pic mai dificil. E problematic, ba chiar ambiguu.

Strada Nicolae Bălcescu e supranumită (printre localnici) foarte minimalistic (Sau hiperbolic, mai bine? Totuşi, zona asta nu-i singura care intră în categorie.) centru.

Unde mergi?!

Pe centru!

“Centrul” e mereu animat, e plin de vitalitate, însă îşi face cunoscută doar această latură “comercială”. Ce înseamnă “comercial”?

Explicaţie cât se poate de logică 🙂

Orice sibian care se respectă va şti cu maximă precizie unde e Farmacia 24, Billa ‘de pe centru’ (şi nu Billa din Piaţa Mare! Sibienii vor înţelege. Sper.), Zara, covrigăria sau cine ştie ce alt locşor uşor vizibil al străzii sus numite, dar va izola, ba chiar uita, ceea ce, de fapt, mai nimeni nu mai observă: curţile interioare (care sunt într-un număr impresionant). Da, poate în vreuna mai stă rătăcit un cabinet medical; şi-aşa va ieşi acea curte din anonimat, dar cum altfel?

Revenind. Curţile sunt un mister. Din motive cât se poate de “obiective”: nu reprezintă locaţii cu potenţial de suprapopulare şi înghesuială cronică (precum Piaţa Mare sau chiar pietonala Bălcescu în sine). Neavând acest potenţial, nu sunt zone de interes, iar astfel omul cam omite să-şi amintească de existenţa lor “precară”, “limitată”, dar atât de specială.

**

Cât e ceasul?

**

În prima curte la stânga, cum intri pe pietonală dinspre Continental, e o ceasornicărie.

O cameră. Mică. Patru pereţi albi, decoraţi corespunzător (cu un număr impresionant de ceasuri de colecţie), o tejghea cu mai multe rafturi, de sticlă (care abundă, şi ea, în ceasuri), un scaun, un om cu păr grizonat şi instrumentele sale.

Simpla existenţă a acestui personaj cu păr grizonat e o poveste. Într-adevăr, e o experienţă personală. dar  aşa am putut sesiza că el e un om de poveste.

Aş dori să repar ceasul acesta.

*ia ceasul, ce uită atent la el, nicidecum la mine*

Aţi mai fost pe aici? Îmi păreţi neobişnuit de cunoscută, domnişoară.

Într-adevăr, mai fusesem la el, în acea cameră albă cu ceasuri, însă, curios, o singură dată. Şi nici măcar nu venisem în calitate de client, ci ca şi însoţitor. Am stat în umbră, şi totuşi…

E gata bateria. Vreţi să îi schimb şi bateria, domnişoară?

Da.

Stați. Prima oară să verific dacă nu cumva e din vina ceasului, și nu din a bateriei. Să fiu sigur, să nu dați bani degeaba, domnișoară.

Apoi, a tăcut. Și-a pus la ochi un instrument curios de-al lui și a început să lucreze. Acea tăcere mi-a spus o poveste. Anume că e un împătimit al acestei meserii. Iubește ceea ce face. E un profesionist. Se concentra atât de evident pe mecanismul ceasului, mânuia atât de delicat o pensetă imposibil de mică.

Vreme de câteva secunde, mi-am permis să privesc în jur, să caut detalii ieșite din comun la acea încăpere. Și am găsit ceva ce m-a frapat cu adevărat. Am privit mai atent pe acea  tejghea cu mai multe rafturi, de sticlă (care abunda în ceasuri) și am observat că fiecare ceas avea atașat un bilet galben. Pe acel bilet (am putut descifra cu greu, fiindcă scrisul de pe el era imposibil de mic) erau scrise trei amănunte: un nume, o dată, o sumă de bani.

**

A terminat de schimbat bateria. Ecranul ceasului era spart.

Ecranul va fi gata abia luni. Nu risc să pun unul care nu are dimensiunile exacte ale ceasului dumitale, trebuie să torn forma și durează până se usucă… Uitați cât vă costă, domnișoară. (îmi întinde un bon, plimb ochii peste el, dau să scot banii) Doamne, domnișoară, nu e obligatoriu să mi dați acum. Sunteți sigură că nu aveți nevoie de ei la altceva? Că dacă aveți, nu e nicio problemă, mi dați luni.

Nu, nu (îi întind banii)

Sunteți sigură?!

Am dat din cap că da.

La plecare a luat de pe tejghea un bilețel galben și un pix. A scris numele meu, data din acea zi și suma de bani pe care i-o achitasem. L-a pus pe primul raft de sus. Și atunci am realizat. Pe toate cele 4 rafturi ale tejghelei erau ceasuri ale oamenilor care veniseră la el. Pe unul din bilețelele de acolo, lângă un ceas prăfuit, era scrisă data de 15 ianuarie 2001. Apoi m-am uitat mai atent. Pe bilețetul ceasurilor de pe ultimele trei rafturi cea mai recentă dată era decembrie 2005.

Are trei rafturi pline cu ceasuri pe care clienții săi nu au mai venit să le ridice. Și el încă le păstrează.

Nu știu dacă e neapărat ieșit din comun, dar detaliile pe care le-am găsit în prezența lui sunt ceva nemaipomenit. Omul din spatele tejghelei cu ceasuri prăfuite. Un ceasornicar, dar, mai mult, un om. Complezent, temperat, minuțios. Neașteptat.

Poveşti răsfirate – Part 1.

32 de ani, brunet, masiv. Barbă proaspăt crescută, ochi negri şi un zâmbet cald. Mediteranean.

Mediteranean venit din “ţările calde” la ploi, ploi şi diverse alte ploi. Şi izolat puţin soare.

Mediteranean venit pe la Sibiu ia cina la Pardon Cafe (& Bistro; de menţionat fiindcă serveşte masa de seară. Subiect deja discutat).

Precum are omul obiceiul, la masă vorbeşte (cu toate că se spune că nu-i tocmai cea mai bună alegere, fiindcă inspiri prea mult aer odată cu mâncarea şi alte detalii medicale probabil plicticoase). Vorbeşte din tot sufletul, cu mult patos. Misteriosul mediteranean vorbește despre a lui tinerețe târzie și propriul lui eurotrip.

A punctat trei destinații (relevante pentru subiectul aici de faţă): Budapesta, București și Istanbul.

Budapesta – long story short. Ajunge cu un compatriot în apartamentul unui hotel luxos în care își petrece următoarele 3 nopți. După 3 nopți (în urma cărora au rezultat mari carențe în ceea ce privește somnul :)) respectivii se trezesc debusolați în apartamentul fastuos. Compatriotul sugerează o schimbare de locație.

Let’s go to Istanbul!

Cu alcoolemia izbindu-se violent de tavan, cei doi părăsesc hotelul, se îndreaptă spre gară și se urcă în tren.

Cât se poate de firesc.

Un mic amănunt. Nimic ieșit din comun. N-au plătit pentru fastuosul apartament (sau probabil au uitat, din motive evidente și de înțeles). Vorba lui: Dacă n-a venit nimeni să ne ceară banii…

București *în acelaşi tren, last-minute from Budapest* – au oprit în capitală. De voie, de nevoie, au petrecut 3 ore în Gara de Nord. Mediteraneanul zice:

Înainte să poposim în București, X (compatriotul anonim) m-a avertizat să nu mă dau jos din tren, că ne fură ăștia și nasturii de la cămăși. Am zis că face mișto, dar când am văzut că toate vagoanele cu marfă erau deja încuiate, bine securizate (pe cât era posibil la vremea aia) am realizat că nu-i de glumă deloc. Îți zic, mi se făcuse o oarecare teamă de români!

Acum nu-ți mai e frică? Sau ai uitat că acum stai la masă cu două românce?

S-a eschivat puțin, în glumă, bineînțeles. Dar… răspunsul a fost finalmente negativ şi sincer, sper. 🙂

Istanbul – destinația. Impresii. Zâmbetul pe chipul lui…

…mai ia o gură de vin roșu spaniol de la Pardon, gustă din preparatul cald (sfârâia, abia îl adusese chelnerița la masă) și continuă să povestească. Altele. Profesionale.

Introducere. Un pic de introspecţie.

O ploaie torenţială şi o zi de vineri.

O poftă nestăpânită pentru o gură de cafea într-o dimineaţă cam dezolantă. (climatic vorbind)

Un “Unde vreţi să staţi?” şi o reacţie neaşteptată: “Dacă vrei să ne înţelegem bine, te rog să nu mă iei cu <<dumneavoastră>>!”.

Mesajul a fost recepţionat şi limbajul … redresat. 🙂 Recunosc, la momentul actual acest ‘dumneavoastră’ ar fi un mod bizar de a mă adresa ei…

A început la Mojo Cafe (Un local sibian absolut savuros; ca şi cafeaua lor, de altfel. Un local cu o energie de necontestat.) cu un Latte Machiatto, o ciocolată caldă cofeinizată, o listă de site-uri partenere FITS şi o prezentare amănunţită a fiecărui mesean în parte.

A început ea – Cristina Bazavan. A împărăşit toate antecedentele ei profesionale, urmând ca noi, învăţăceii, să le împărăşim pe ale noastre (cu toate că experienţele mele de liceană nu se prea pot numi “profesionale”).

După un CV verbal breath-taking şi după ce munca de voluntar FITS (pe ziua respectivă) a luat sfârşit, am căutat mai multă informaţie (pe net, evident).

Trying to be a human being, not a human doing.

Asta spune autodescrierea de pe contul ei de Twitter, care, deși scrisă cu un font alb, are un aer aparte, iese în evidență. Nu numai prin faptul că e scris în limba engleză (în contrast cu restul profilului… românesc), dar și prin faptul că e un motto foarte inteligent. Şi witty. Dar aşa e ea, Cristina, în general. Witty. 🙂

De ce ea încă susţine că doar încearcă, şi nu că este, e peste puterea mea de înţelegere…

**

Şi cam asta a fost cu implicarea mea emoţională în postări, voi lăsa oamenii de poveste să emoţioneze. Pentru că acesta e, de fapt, ţelul acestui blog. Dar acum nu era cu putinţă să nu mă implic, căci Cristina m-a pornit pe acest drum. Ea mi-a dat această idee minunată, de blog impersonal (în ceea ce mă priveşte pe mine) cu experienţe de poveste ale sibienilor, şi, pe această cale, doresc să îi mulţumesc. Să îi mulţumesc că a fost un profesor extraordinar şi că a fost şi este a genuine human being.