Când oamenii uită (uneori) de individualism, egocentrism şi (re)devin oameni…

Ca tot omul, mai mergi cu autobuzul, că nu ai încotro. Când mercurul mai are puţin până fierbe şi ţâşneşte din termometre, autobuzul e alternativa pentru orice fel deplasare (asta în caz că maşina nu-i la îndemână sau încă te rogi să treacă timpu’ să te apuci şi tu de şcoală). Zici că decât să fierbi împreună cu Hg-ul, să te bronzezi cu minunatele urme de tricou, să simţi că te coci înfăşat în bumbac şi să mergi pe stradă cu ochii strânşi (fiindcă e iulie şi soarele străluce), mai bine te urci în autobuz şi dus eşti. Dar uiţi un mic detaliu.

E ora 12, în mijlocul săptămânii. Oră de vârf pe aici. De fapt, cam oriunde. Cel mai probabil te vei urca în autobuz la prima staţie. Va fi gol. Vei merge încă trei staţii, lumea va începe să se adune, suprafaţa de aer propiu se va restrânge, mâinile se vor lipi de restul corpului, fără posibilitate de evadare. Până când, oficial, vei face contact cutanat cu alte (cel puţin) cinci persoane şi vei încerca să deschizi geamul minuscul şi vei spera ca odorul să dispară .

În fine.

În situaţia dată, există fix două posibilităţi. Pardon, trei.

1. Nu te deranjează cu absolut nimic. Asta înseamnă că organismul tău e rezistent până peste limite sau că ai un calm interior de fier.

2. Simţi o uşoară ameţeală, numeri secundele în cap până când ajungi la destinaţie. Legs are a bit limp, dar rezişti eroic. Auto-sugestia…

3. Pici.

Asta i s-a întâmplat unei domnişoare în unul din cele mai supra-populate (în mod constant!) autobuze din Sibiu – doişpele.

Respectiva şi-a semi-pierdut conştiinţa (spun “semi” fiindcă picioarele îi tremurau, se ţinea de o balustradă, dar vorbea coerent, pe cât îi permitea starea la momentul respectiv) iar lumea a reacţionat.

Două femei, de o vârstă considerabilă, o ţineau de braţe. O femeie, care, cu tot dreptul, trebuia să şadă în autobuz, s-a ridicat, impacientată fiind, de pe scaun. Cele două femei au aşezat-o pe domnişorică.

Din celălalt capăt al autobuzului, un anonim trimite o sticlă de apă plată Dorna. Sticla ajunge la una din acele doamne de o vârstă considerabilă (foarte cochetă doamna; cu o pălărie de paie, neagră, înviorată de câteva flori roşiatice pe creştet, un costum tipic, negru, cu buline albe). Femeia îi dă fetei să bea, o stropeşte cu apă pe faţă. Individa care făcuse fapta bună de a îi da fetei apă vrea să cobore din autobuz, dar îşi aşteaptă sticla de apă.

Nu vezi, doamnă, că-i e rău?! Stai să mai ia o gură!

…ripostează vehement doamna cu buline când individa cu apa încearcă să îşi recupereze obiectul împrumutat…

Din alt capăt vine, din mână în mână, o bomboană mentolată. Doamna care trimite bomboana îi face semn fetei:

Ia bomboana asta! E bună, îți face bine. Sigur!

Fata îşi revenise deja.

Fată dragă, să pleci tot timpul cu un evantai la tine! Şi cu ceva sărat în poşetă! Şi cu… Şi cu… *restul nu s-a auzit – doamna cu buline începuse să șoptească*

Autobuzul opreşte în intersecţie.

Şoferul coboară de pe locul lui, vine la călătoarea suferindă.

Domnişoară, chemăm ambulanţa?! V-aţi revenit?!

Multe alte maşini cu şoferi indispuşi claxonează agresiv.

Autobuzul pornește de pe loc. Fata ajunge în stația destinație. Doamna cu buline o ia hotărât de braţ și o coboară din autobuz. Din spate vine o altă doamnă.

Domnișoară, eram și eu în autobuz. Eşti bine? Nu vrei o bomboană mentolată?

Advertisements